Eu, indiferet de situatie, prefer sa lupt nu sa astept. Daca asezi intr-o balanta asteptarea si lupta s-ar putea sa nu se incline in nicio parte, pentru ca riscuri sunt in fiecare situatie. Daca ma decid sa astept poate ca victoria este mult mai departe decat in cazul luptei, dar daca accept sa lupt si refuz sa astept, atunci s-ar putea sa ies ranita din batalie.
In momentul in care incertitudinea pune stapanire pe decizii atunci cu siguranta o sa iesim numai in pierdere, asa ca cel mai bine este sa decidem ce avem de facut, sa ne asumam riscurile inca de la inceput si sa fim gata sa le infruntam. Dar… nu sunt astea doar niste caracteristici ale luptei, lupta pe care trebuie sa o ducem, inainte de toate, cu noi insine si apoi cu ceilalti?
De cele mai multe ori – si vorbesc aici in cazul meu – este mult mai usor sa imi spun mie NU si sa renunt in fata celorlalti, sa fie ei cei care primesc DA-ul de la mine. Renuntarea in cazul respectiv este prima lupta pierduta, intr-un mare razboi, un razboi pe care il duc cu mine doar pentru a le da celorlalti ocazia sa cada la pace. De ce asa? De ce nu invers? De ce sa nu fiu in pace cu mine si sa duc unele lupte cu ceilalti? E adevarat ca daca decid sa renunt la lupta cu mine, ea este pierduta inca de la inceput, insa daca decid sa ma impotrivesc celorlalti, poate ca uneori ei vor fi de accord cu mine si voi avea si de castigat. Dar nu sunt asa, pentru ca nu am fost invatata ca si egoismul, in cantitati mici desigur, este necesar. Este nevoie sa mai vad si dincolo de ceilalti, sa ma vad pe mine inaintea lor. Nu ma astept ca in momentul in care m-am decis sa ma impac cu mine sa las totul la o parte, sa fiu numai eu mereu impacata si mereu decisa, insa ideea de “progresiv” va trebui sa fie acolo pentru a avea parte de o reusita. Pana la urma daca ne rezolvam problemele cu noi, atunci nu vom mai avea probleme cu ceilalti, daca suntem impacati cu noi suntem impacati cu cei din jur.
La inceput, ceea ce este clar si ironic, in acelasi timp, este ca nu stim daca finalul fericit va fi fantezie sau realitate. Dar atata timp cat, exista ocazia unei realitati fericite, fantezia trebuie sa dispara. Trebuie sa vedem dincolo de asteptare si sa ne imbratisam destinul, sa mi-l facem cu mana noastra, fara a renunta in fata sperantei ca tot ce e bine va pica de undeva din cer.
E usor de spus si greu de pus in practica, dar de data asta m-am decis sa lupt, sa lupt pentru mine, fara a tine cont de ceea ce zic ceilalti. In scenariul asta al meu, sunt doar doua personaje care isi vor invata rolurile, ceilalti sunt doar niste figuranti intr-o piesa ce TREBUIE se incheie cu o reusita, iar aplauzele sa acopere neincederea ce dainuia momentele anterioare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu