Nerabdare, asteptare, consecinte

Uneori nerabdarea este sentimentul care domina ratiunea umana. Poate ca din nerabdare facem numai lucruri prostesti, dar uneori tot din nerabdare ne hotarim sa facem ceea ce ratiunea ne pune undeva "in asteptare". Trebuie sa recunosc ca multe din deciziile pe care le-am luat pana acum au fost poate din nerabdare, poate din dorinta de a numai astepta, poate din impuls. Dar nu regret nimic si imi asum tot. Imi asum tot, pentru ca sunt constienta ca fiecare moment prin care trecem acum si vom trece in viitor sunt doar urmari si consecinte ale actiunilor noastre trecute. 
Trebuie sa ne asumam fiecare pas pe care il facem, fiecare gest si fiecare cuvant, pentru ca suntem oameni si pentru ca suntem inzestrati cu ratiune. Daca stim sa ne cultivam si mai ales sa ingrijim fiecare gand, el o sa creasca mare si o sa produca roadele de care avem nevoie pe viitor.
Fie ca actionam ca urmare a gandurilor noastre vechi si ingrijite, fie ca actionam din nerabdare sau impuls, de fiecare data trebuie sa ne asumam consecintele, pentru ca sunt ale noastre, pentru ca uneori trebuie sa trecem singuri prin ele, pentru ca uneori numai ramane nimic de facut decat asteptarea.
Pot nerabdarea si asteptarea sa se intalneasca intr-o singura actiune umana? Da, chiar pot, pentru ca uneori trebuie sa asteptam mai mult doar pentru ca am actionat cu neradare, iar poate alteori impulsul a dat roade si asteptarea nu a fost necesara nici initial si nici la final.
Pentru mine, nerabdarea apare atunci cand asteptarea pare pentru totdeauna si mai ales atunci cand nu stiu ce se va intmpla pe viitor, atunci cand nesiguranta pune stapanire pe certitudine. Pentru mine, nerabdarea este doar teama de a astepta si de a cantari urmarile unei actiuni.
In concluzie, nu regret nimic din ce am trecut pana acum si imi asum toate consecintele. Astept cu nerabdare consecintele actiunilor mele, fie ca sunt pozitive fie ca sunt negative. De ce? Pentru ca sunt ale mele si trebuie sa le infrunt cu tarie pentru a le depasi.

Pentru o prietena

Doar pentru ca uneori si greutatile dar si fericirile se depasesc mai usor in prezenta unor oameni speciali:

Prieten din copilarie

Prietenia - poate ca este cel mai greu subiect pe care il poti aborda intr-o descriere scurta dar concisa, mai ales in zilele astea cand idividualismul primeaza in fata oricarei legaturi. Exista oare prietenie? Sunt sigura ca exista desi nu am un/o prietena foarte buna, in sensul ala ca ar/ai baga mana in foc pentru celalalt. Si ca sa fiu sincera cred ca sunt in stare sa si identific cauza principala a acestei deficente a mea.
Sunt de parere ca cele mai sincere si durabile prietenii se formeaza in primii ani ai copilariei, in momentele alea de puritate cand nimic nu poate interveni intr-o lume de basm a unor copii. Atunci nu exista greutati, nu exista rautati si implicit nimeni care sa intervina in relatia ce se formeaza intre niste oameni mai mult decat sinceri si mai mult decat inocenti. Odata cu inaintarea in varsta intervin problemele, intervin grijile, intervin persoane noi, dar toate astea copiii de ieri si adolescentii sau chiar adultii de azi le depasesc impreuna, trec prin fiecare etapa impreuna. Numai asa, dupa parerea mea, poate exista si dura o prietenie adevarata. Numai asa poti face orice pentru cel de langa tine, numai asa poti avea incredere ca va exista cineva acolo oricand, capabil de orice numai ca tu sa te simti ok.
Aceasta este pentru mine evolutia unei prietenii durabile: numai plecand de la inocenta si trecand incet, incet prin fiecare dintre etape de devenire a unui om matur si capabil de socializare intr-un mediu in care fiecare este pentru el si fiecare isi cauta interesul. Intr-un mediu dominat de individualism si de aroganta exista si oameni altruisti si capabili de sentimente sincere pentru mai mult de o persoana, anume cea cu care isi va imparti caminul conjugal.
Pentru toti cei ce sunt capabili sa aiba prieteni adevarati si pentru toti cei ce sunt capabili sa fie prienteni adevarati, eu am azi o stima si un respect nemasurabil.

Sentimente intr-o ceasca de cafea

Fiind  dependenta declarata de cafea am fost intrebata de multe ori ce imi place atat de mult la acel lichid energizant . Desi, initial as raspunde ca gustul, am ajus la concluzia ca nu este asa. Am inteles ca imi palce felul in care, cu fiecare inghititura savurata, vreau sa ma trezesc pentru a retrai multe dintre momentele prin care ea  –  cafeaua  – m-a ajutat sa trec.

Am inteles, cu timpul, ca in compania unei cesti de cafea se nasc, se cnsuma, se consolideaza si chiar se termina relatii de toate felurile si din toate domeniile. De la cadrul familial si pana la cel formal, toate sunt puternic consolidate prin gustul puternic si amarui al cafelei.

Mirosul de cafea m-a trezit de multe ori dimineata, mirosul de cafea m-a acompaniat in multe dintre drumurile lungi si scurte, mirosul de cafea m-a ajutat sa fac fata unor zile grele de munca si tot mirosul de cafea m-a facut sa ma bucur de compania celor mai importanti oameni din viata mea.

Nu o singura data am trait melancolia unei cesti de cafea cand, de exemplu, m-a facut sa ma gandesc la oamenii care obisnuiau sa fie alaturi de mine in desfasurarea acestui ritual si, tot asa, nu doar o  data mi-am facut mii de planuri in timp ce am savurat o singura ceasca de cafea.

Mi se pare ca prin gustul cafelei se pot acompania si compensa atat de multe sentimente: gustul amar ma duce cu gandul la putere, la a fi tare in fata oricarei provocari. Gustul dulce al zaharului care uneori ramane pe fundul cestii ma duce cu gandul la faptul ca oricat de puternice ar fii unele provocari, putem ajunge  si la stratul mai dulce si la momentul in care totul devine placut. Frisca ma ancoreaza undeva intr-un decor plin de dragoste si pasiune, iar aburii ce se inalta din ceasca ma fac sa ma intorc in trecut la bucataria mamei si la amintirile putin incetosate.

Concluzia este ca... de cele mai multe ori intr-o ceasca de cafea se ascund atat de multe amintiri si ca tot din ea se nasc atat de multe planuri de viitor.