Teama, Neputinta, Momente

Cele mai neplacute momente, dupa parerea mea, sunt momentele dominate de teama si neputinta.

Momentele in care vrei sa faci orice doar ca totul sa aiba o  finalitate.
Momentele in care vrei sa spui ceva, dar teama de esec te retine.
Momentele in care vrei sa sti ce gandeste ce-l de langa tine si totusi nu poti, iti este teama sa intrebi.
Momentele in care nu iti gasesti cuvintele oricata nevoie ai avea sa spui ceva.
Momentele in care nici macar gesturile nu iti pot reliefa dorintele.
Momentele in care ai vrea sa privesti in sus, dincolo de limite si totusi singurul lucru pe care il vezi este pamantul.
Momentele in care te-ai saturat sa astepti, dar totusi nu ai cum sa actionezi.
Momentele in care vrei sa ierti, dar totusi doare.
Momentele in care vrei sa fii iertat si totusi numai poti face nimic.
Momentele in care vrei sa imbratisezi pe cineva si totusi corpul iti este inclestat in aceiasi pozitie.
Momentele in care vrei sa intelegi, dar gesturile si cuvintele celuilalt sunt atat de neclare.

Momentele astea par ca dureaza o eternitate si totusi trec...si totusi sa sfarsesc...si totusi inca lasa urme...si totusi nu pot face nimic...si totusi accept. 
Cred ca asta este ceea ce pot face pentru a transforma eternitatea in secunde.

Lupta

Merita oare sa nu lupti pentru ceea ce iti doresti, doar pentru ca unii iti considera lupta josnica, doar pentru ca nu se cuvine ca tu sa fi cel sau cea ce trebuie sa duca razboiul?

Eu, indiferet de situatie, prefer sa lupt nu sa astept. Daca asezi intr-o balanta asteptarea si lupta s-ar putea sa nu se incline in nicio parte, pentru ca riscuri sunt in fiecare situatie. Daca ma decid sa astept poate ca victoria este mult mai departe decat in cazul luptei, dar daca accept sa lupt si refuz sa astept, atunci s-ar putea sa ies ranita din batalie.

In momentul in care incertitudinea pune stapanire pe decizii atunci cu siguranta o sa iesim numai in pierdere, asa ca cel mai bine este sa decidem ce avem de facut, sa ne asumam riscurile inca de la inceput si sa fim gata sa le infruntam. Dar… nu sunt astea  doar niste caracteristici ale luptei, lupta pe care trebuie sa o ducem, inainte de toate, cu noi insine si apoi cu ceilalti?

De cele mai multe ori – si vorbesc aici in cazul meu – este mult mai usor sa imi spun mie NU si sa renunt in fata celorlalti, sa fie ei cei care primesc DA-ul de la mine. Renuntarea in cazul respectiv este prima lupta pierduta, intr-un mare razboi, un razboi pe care il duc cu mine doar pentru a le da celorlalti ocazia sa cada la pace. De ce asa? De ce nu invers? De ce sa nu fiu in pace cu mine si sa duc unele lupte cu ceilalti? E adevarat ca daca decid sa renunt la lupta cu mine, ea este pierduta inca de la inceput, insa daca decid sa ma impotrivesc celorlalti, poate ca uneori ei vor fi de accord cu mine si voi avea si de castigat. Dar nu sunt asa, pentru ca nu am fost invatata ca si egoismul, in cantitati mici desigur, este necesar. Este nevoie sa mai vad si dincolo de ceilalti, sa ma vad pe mine inaintea lor. Nu ma astept ca in momentul in care m-am decis sa ma impac cu mine sa las totul la o parte,  sa fiu numai eu mereu impacata si mereu decisa, insa ideea de “progresiv” va trebui sa fie acolo pentru a avea parte de o reusita. Pana la urma daca ne rezolvam problemele cu noi, atunci nu vom mai avea probleme cu ceilalti, daca suntem impacati cu noi suntem impacati cu cei din jur.

La inceput, ceea ce este clar si ironic, in acelasi timp, este ca nu stim daca finalul fericit va fi fantezie sau realitate. Dar atata timp cat, exista ocazia unei realitati fericite, fantezia trebuie sa dispara. Trebuie sa vedem dincolo de asteptare si sa ne imbratisam destinul, sa mi-l facem cu mana noastra, fara a renunta in fata sperantei ca tot ce e bine va pica de undeva din cer.

E usor de spus si greu de pus in practica, dar de data asta m-am decis sa lupt, sa lupt pentru mine, fara a tine cont de ceea ce zic ceilalti. In scenariul asta al meu, sunt doar doua personaje care isi vor invata rolurile, ceilalti sunt doar niste figuranti intr-o piesa ce TREBUIE se incheie cu o reusita, iar aplauzele sa acopere neincederea ce dainuia momentele anterioare.

Nerabdare, asteptare, consecinte

Uneori nerabdarea este sentimentul care domina ratiunea umana. Poate ca din nerabdare facem numai lucruri prostesti, dar uneori tot din nerabdare ne hotarim sa facem ceea ce ratiunea ne pune undeva "in asteptare". Trebuie sa recunosc ca multe din deciziile pe care le-am luat pana acum au fost poate din nerabdare, poate din dorinta de a numai astepta, poate din impuls. Dar nu regret nimic si imi asum tot. Imi asum tot, pentru ca sunt constienta ca fiecare moment prin care trecem acum si vom trece in viitor sunt doar urmari si consecinte ale actiunilor noastre trecute. 
Trebuie sa ne asumam fiecare pas pe care il facem, fiecare gest si fiecare cuvant, pentru ca suntem oameni si pentru ca suntem inzestrati cu ratiune. Daca stim sa ne cultivam si mai ales sa ingrijim fiecare gand, el o sa creasca mare si o sa produca roadele de care avem nevoie pe viitor.
Fie ca actionam ca urmare a gandurilor noastre vechi si ingrijite, fie ca actionam din nerabdare sau impuls, de fiecare data trebuie sa ne asumam consecintele, pentru ca sunt ale noastre, pentru ca uneori trebuie sa trecem singuri prin ele, pentru ca uneori numai ramane nimic de facut decat asteptarea.
Pot nerabdarea si asteptarea sa se intalneasca intr-o singura actiune umana? Da, chiar pot, pentru ca uneori trebuie sa asteptam mai mult doar pentru ca am actionat cu neradare, iar poate alteori impulsul a dat roade si asteptarea nu a fost necesara nici initial si nici la final.
Pentru mine, nerabdarea apare atunci cand asteptarea pare pentru totdeauna si mai ales atunci cand nu stiu ce se va intmpla pe viitor, atunci cand nesiguranta pune stapanire pe certitudine. Pentru mine, nerabdarea este doar teama de a astepta si de a cantari urmarile unei actiuni.
In concluzie, nu regret nimic din ce am trecut pana acum si imi asum toate consecintele. Astept cu nerabdare consecintele actiunilor mele, fie ca sunt pozitive fie ca sunt negative. De ce? Pentru ca sunt ale mele si trebuie sa le infrunt cu tarie pentru a le depasi.

Pentru o prietena

Doar pentru ca uneori si greutatile dar si fericirile se depasesc mai usor in prezenta unor oameni speciali:

Prieten din copilarie

Prietenia - poate ca este cel mai greu subiect pe care il poti aborda intr-o descriere scurta dar concisa, mai ales in zilele astea cand idividualismul primeaza in fata oricarei legaturi. Exista oare prietenie? Sunt sigura ca exista desi nu am un/o prietena foarte buna, in sensul ala ca ar/ai baga mana in foc pentru celalalt. Si ca sa fiu sincera cred ca sunt in stare sa si identific cauza principala a acestei deficente a mea.
Sunt de parere ca cele mai sincere si durabile prietenii se formeaza in primii ani ai copilariei, in momentele alea de puritate cand nimic nu poate interveni intr-o lume de basm a unor copii. Atunci nu exista greutati, nu exista rautati si implicit nimeni care sa intervina in relatia ce se formeaza intre niste oameni mai mult decat sinceri si mai mult decat inocenti. Odata cu inaintarea in varsta intervin problemele, intervin grijile, intervin persoane noi, dar toate astea copiii de ieri si adolescentii sau chiar adultii de azi le depasesc impreuna, trec prin fiecare etapa impreuna. Numai asa, dupa parerea mea, poate exista si dura o prietenie adevarata. Numai asa poti face orice pentru cel de langa tine, numai asa poti avea incredere ca va exista cineva acolo oricand, capabil de orice numai ca tu sa te simti ok.
Aceasta este pentru mine evolutia unei prietenii durabile: numai plecand de la inocenta si trecand incet, incet prin fiecare dintre etape de devenire a unui om matur si capabil de socializare intr-un mediu in care fiecare este pentru el si fiecare isi cauta interesul. Intr-un mediu dominat de individualism si de aroganta exista si oameni altruisti si capabili de sentimente sincere pentru mai mult de o persoana, anume cea cu care isi va imparti caminul conjugal.
Pentru toti cei ce sunt capabili sa aiba prieteni adevarati si pentru toti cei ce sunt capabili sa fie prienteni adevarati, eu am azi o stima si un respect nemasurabil.

Sentimente intr-o ceasca de cafea

Fiind  dependenta declarata de cafea am fost intrebata de multe ori ce imi place atat de mult la acel lichid energizant . Desi, initial as raspunde ca gustul, am ajus la concluzia ca nu este asa. Am inteles ca imi palce felul in care, cu fiecare inghititura savurata, vreau sa ma trezesc pentru a retrai multe dintre momentele prin care ea  –  cafeaua  – m-a ajutat sa trec.

Am inteles, cu timpul, ca in compania unei cesti de cafea se nasc, se cnsuma, se consolideaza si chiar se termina relatii de toate felurile si din toate domeniile. De la cadrul familial si pana la cel formal, toate sunt puternic consolidate prin gustul puternic si amarui al cafelei.

Mirosul de cafea m-a trezit de multe ori dimineata, mirosul de cafea m-a acompaniat in multe dintre drumurile lungi si scurte, mirosul de cafea m-a ajutat sa fac fata unor zile grele de munca si tot mirosul de cafea m-a facut sa ma bucur de compania celor mai importanti oameni din viata mea.

Nu o singura data am trait melancolia unei cesti de cafea cand, de exemplu, m-a facut sa ma gandesc la oamenii care obisnuiau sa fie alaturi de mine in desfasurarea acestui ritual si, tot asa, nu doar o  data mi-am facut mii de planuri in timp ce am savurat o singura ceasca de cafea.

Mi se pare ca prin gustul cafelei se pot acompania si compensa atat de multe sentimente: gustul amar ma duce cu gandul la putere, la a fi tare in fata oricarei provocari. Gustul dulce al zaharului care uneori ramane pe fundul cestii ma duce cu gandul la faptul ca oricat de puternice ar fii unele provocari, putem ajunge  si la stratul mai dulce si la momentul in care totul devine placut. Frisca ma ancoreaza undeva intr-un decor plin de dragoste si pasiune, iar aburii ce se inalta din ceasca ma fac sa ma intorc in trecut la bucataria mamei si la amintirile putin incetosate.

Concluzia este ca... de cele mai multe ori intr-o ceasca de cafea se ascund atat de multe amintiri si ca tot din ea se nasc atat de multe planuri de viitor.